O urare in culori!
 |
|
Van Gogh, Wheat Field with Cypresses
|
Archive forDecembrie, 2006
Pluta de piatra
Din nou Saramago. Acum cu Pluta de piatra, despre asimilarea senzationalului.
Am citit despre o femeie, Maria, care desira un ciorap de lana albastra, iar partea de miracol ce i s-a daruit la scindarea Peninsulei iberice de Continent a fost nesfarsirea firelor albastre de lana, din care s-a facut un nor ce umplea o camera intreaga. Un caine roscat a plecat cu un capat al firului "in lume" si s-a intors cu ursuzul ursit al Mariei.
Frivol, m-am gandit la toate javrele si sclifositii de caini, care mi-au purtat firele multiclore prin lume si s-au intors adesea cu niste achizitii mai mult decat interesante si amuzante. Despre care voi vorbi maine. 
…
Toate in jurul meu sunt asa de sterse incat nici macar un nume insemnarii nu-i pot da.
- Sfarsitul de an se simte, dar fara sarbatoare.
- In locurile cu iarba ingalbenita din oras au aparut, timide, niste flori de primavara. Existenta lor a servit ca exemplu demonstrativ in teoria incalzirii globale, pe care i-am prezentat-o mamei aseara. Nu ca ar fi fost in vreun fel convinsa sau macar interesata… Small talking.
- Asta-noapte am avut visul cu cea mai larga participare din istoria mea personala. O multime de oameni, cunoscuti, necunoscuti, vechi, noi, aglomerati la mine in vis. Si bucurii scurte, flash-uri luminoase, la (re)gasirea fiecaruia dintre ei.
- Azi m-am gandit ca Jim Morrison defineste cel mai bine America. E mult de povestit, nu am timp acum.
- Plec la Vatra Dornei, peste 2 ore. Singura. Mi-e urat de tren si de drumul lung. Dar nu am de ales.
- Gata.
P.S. Ieri, in mare graba, am sters spam-ul din cutia mea postala. Abia cand am confirmat stergerea am vazut, intr-o fractiune de secunda, ca imi scrisese cineva care ma citise pe blog. Rog sa revina, daca e posibil.
Ceata
In ceata, farurile masinilor se vedeau ca niste diamante… Un accident urat, dupa Palat.
Auto-aparare
O veste asa de trista azi… Impudic ar fi sa o public, mi-e teama ca nu cumva vorbele sa atraga dupa ele raul… Corpul meu a reactionat brusc, am ametit, m-au durut ochii si mi s-au infierbantat tamplele si mainile. Asa se intampla de cand a murit Adi, cand ma sperii totul in mine se mobilizeaza pentru a refuza realitatea. Ca melcul, care se ascunde in cochilia lui de calcar.
In spiritul comediilor romantice…
… m-am tuns. Mi-am propus sa fac, macar 2 ore, curatenie. Pe desktop am asezat-o pe Ariel, mica sirena. Am citit un text despre Peter Pan. Am ras, la scoala, cat am putut de sarbatoresc. Am mancat 5000 de bomboane de ciocolata. M-am gandit la ninsori, la brazi de Craciun. Am citit Brand Iasi si mi-a fost greu sa imi formez si exprim o parere coerenta. Tot venetic ("imigrant") sunt in Moldova estica. Aici nu e acasa. Si nici calatorii in timp nu cred sa existe. Rar de tot mai exista intalniri in timp. 
Despre metafore si comedii romantice
Comediile romantice sunt ca niste vacante. Stralucitoare si superficiale. Ma uit de cateva zile, cat apuc, la DVD-uri "roz". Amestecat intre ele, un film numit Closer, cu Julia Roberts, Jude Law si Clive Owen, un tip ciudat, a carui voce am auzit-o candva, nu-mi aduc aminte unde. Filmul nu e nici pe departe comedie si trateaza exact temele lecturilor si gandurilor mele recente: importanta numelui real, adesea nestiut nici de noi insine, si dependenta. A propos de dependenta, deja se creeaza una noua, fata de unicul meu cititor "strain". Multumesc.
Cat despre metafore… tot cea veche, de care nu pot scapa. Giulgiuri de aracet pe peretii orasului.
Vis
|
Ea m-a visat urat. Eu stau cu ochi mari si-i ascult visele, urate, frumoase, bune sau rele… Pentru ca atatia ani cat am fost amandoua, eu am vorbit si ea a tacut, a ascultat si a privit nevoia mea continua de a ma scoate din mine.
Azi o ascult cu fata pe pieptul ei, pe inima ei. Si stiu ca stie. Si o ascult de multe ori tinandu-mi respiratia, ca nu cumva sa tresalte departarea dintre Londra si Iasi si sa dea de veste ca, peste mari si tari, eu stau cu ochii larg inchisi si o aud zambindu-mi.
|
 Van Gogh, The Olive Tree
|
|
|
|
Mini-mister
Ultimii 10 ani din viata generatiei mele au fost niste ani fara evenimente sau transformari spectaculoase. Pe ansamblu, ma rog. In sensul ca majoritatea am urmat calea normala, batatorita: facultate - job - casatorie. Unii au ajuns la pasul urmator, au si copil.
Aseara, intr-un "club" de acasa, i-am vazut pe multi dintre ei. Singura surpriza: cativa dintre baietii frumosi, obisnuiti ai discotecilor, incremeniti in timp. In aceleasi atitudini, cu aceleasi replici si gesturi ca acum 10 ani. Doar fetele de langa ei erau cu 10 ani mai tinere.
Probabil observatia asta seamana a gelozie tipic feminina. Nu este. Nu inteleg, pur si simplu, disponibilitatea permanenta a unui barbat de 30-35 de ani de a fi prins in discutii si situatii de comportament … specifice cu partenere de 18.
