intrupari

Articol publicat in: Personal

Dupa 4 ani, 1 depresie fara plans, scurta dar adanca (cauzata de fuga de acasa dimineatza, cand Andrei inca nu se trezise), 1 zi intr-un Bucuresti oribil de fierbinte si 1 noapte ploioasa in Helsinki, am ajuns la Jyvaskyla.

Cel mai tare a fost cum:

• am venit cu avionul langa un yoghin finlandez (cam de varsta mea si care arata super bine, by the way). Tushea de se zguduia avionul, mi se facuse super sila de el, ma gandeam sa nu-mi dea vreo febra tifoida. Si deodata il vad ca se descalta si se baga pe scaun, pe sub centura ca erau turbulente, in
• am inteles (din finlandeza , of course + abia trezita din somn) ca autobuzul Helsinki – Jyvaskyla face o pauza, in the middle of nowhere. Am coborat sa-mi iau un suc, avand ca reper pentru lungimea pauzei doar atitudinea relaxata a celor care coborasera si ei la o tigara. Am stat la rand, fara sa-l pierd din ochi pe un baiat de vreo 13-14 ani, rasta style, care era in spatele meu. Am luat sucul, am platit si am iesit din autogara pe usa … cealalta. In fata ochilor am vazut vreo 15 peroane FARA NICI UN AUTOBUZ. Am ramas masca, mi-a trecut prin cap doar ca nu-mi pot evalua pe nici o scara prostia, am alergat in autogara si am inceput sa gesticulez si sa povestesc intr-o engleza aproximativa si precipitata cum mi-a plecat autobuzul. Noroc de micutzul meu rasta, care zambind mi-a spus ca nu e decat o pauza si ca autobuzul e unde l-am lasat, la peronul 5. Just on the other side.

La curs n-am facut decat sa-mi confirm niste cunostinte si mai ales niste clisee culturale vechi. Fata de ieri, cand erau cam 5-6, azi la curs nu mai era nici un rus (s-au dat certificatele de participare din prima zi), pe cand japonezii (6, in corpore) aveau cate 3-4 dispozitive mobile de persoana si copiau cursul cu o viteza ametitoare (adica-l scriau la tastatura de laptop sau telefon in timp real, iar la unul cel putin am ramas interzisa, ii rula pe ecran exact ce rula si la profa, inclusiv sublinierile pe care le facea ea cu creionul din slideshow, in powerpoint – cred ca inregistra video, habar n-am).

Pe drum am mai vazut o demonstratie la un cliseu nou – finnish people are, you know, non-talkative (asta e dintr-un ghid de la hotel). In autobuz, unde erau cam maxim 6 calatori la un moment dat, soferul anunta statiile si ei apasau pe un buton de pe maner daca doreau sa coboare, buton care activa un semnal sonor. Asta chiar daca pasagerul era fix pe scaunul din spatele soferului. Ca-n Romania.

Mi-e dor de Andrei, incerc insa sa fiu pozitiva. Vineri ajunge si M., ne vedem in Helsinki si plecam la tallin si Sankt Petersburg.